Emil Constantinescu și hoarda lătrăilor extinsă pe harta României

Hopa-na! Un spectru zgomotos al vremurilor apuse, rămas ca o pată de cerneală neagră pe pergamentul Istoriei României contemporane, a prins din nou viață. Iată cum, din umbra trecutului, această figură sinistră a început să reverse în spațiul public un torent de minciuni veninoase.

Sunt otrăvuri verbale menite să tulbure apele liniștite ale mentalului colectiv românesc. Mai târziu, ele amenință să zguduie însăși armonia stării generale a societății. Acest atac perfid lovește adânc în fibra fiecărui individ, rănindu-i emoțiile, alterându-i individualitatea și profanând însăși existența originară, ancestrală, a românilor.

Hooo, Tîrrr! Ia-o mai ușurel, măi „Țapule”! Nu mai agita spiritele și nu mai vinde iluzii deșarte!

WE ARE NOVASTORIES.NEWS  – The Leader in True News Stories

Preacurvia unor politicieni care au jefuit, vândut, sabotat și uneori și-au violat propria țară

Nu sunt deloc întâmplătoare vorbele grele aruncate în acei ani în spinarea „zburdalnicului țap” — Milică Țapul, celebrul chiriaș de la Cotroceni.

Nefericirea celor din brigăzile ce roiau în jurul lui Emil a fost că, deși se arătase suficient de zburdalnic și chiar nărăvaș înainte de a cuceri jilțul prezidențial în 1996, „țapul de la București” s-a ramolit cu o viteză uluitoare. După doar patru ani în care personajul nostru a „căcărezit” România și a amăgit speranțele românilor, acesta s-a retras speriat în ascunzișurile munților, fugar din calea unor gloate de haiduci ce-l vânau drept pradă.

Legendele urbane și poveștile populare, plămădite ulterior, istorisesc cum acești haiduci porniseră pe urmele lui; voiau să prindă țapul care, cu doar patru ani în urmă, sărise semeț gardul pentru a pătrunde în Palatul Cotroceni, cu gândul de a-i tăia „cucul” pentru a-l împiedica să mai pângărească vreodată pământul României.

Mistuit de o frică paralizantă, țapul a fugit, a fugit și iar a fugit… până s-a pierdut în cețurile din vârful munților. Acolo a abandonat definitiv cariera politică, lăsând în urma lui, ca unică moștenire, doar un „maldăr de căcăreze”.

Amorezat! Actrița și președintele în scene erotice…

Explozia desfrâului din „Sex-gate-ul de Cotroceni” 

Liniștește-te oleacă, trage în piept un strop de aer curat sau mireasma unor ierburi aromatice și scoate, în sfârșit, acea „Țigareta” din gură.

Sau s-a așternut deja praful uitării peste scandaloasa și fumegânda „Afacere Țigareta”?

O, nu! Opriți-l, curmați-i elanul! Acest om nu este doar un simplu mincinos, ci un adevărat pericol public înveșmântat în haine de salvator. „Țapul” sau „Milică Țapul”(Ihaaa!) — cum îl botezase cu mult har și acid presa acelor vremuri de mult apuse —, chiar dacă a ajuns la iarna vieții, o vârstă la care flacăra apetitului sexual de altădată s-a stins (acea vigoare cu care pășea triumfător la momentul înscăunării sale în tronul de la Cotroceni), a găsit o cale de a se reinventa. S-a reprofilat ingenios și s-a fofilat din nou, ca o umbră versată, în lumina reflectoarelor din actualul peisaj media, pregătindu-și cu minuțiozitate ceea ce va fi, probabil, ultimul și cel mai spectaculos rol din amurgul carierei sale.

La momentul actual, sub ochii noștri uimiți, Țapul s-a metamorfozat în om de cultură și fin mecena al artei. Însă trecutul nu iartă: Emil, sau eternul „Milică Țapul”, are deja un pedigree de artist consacrat în arhivele secrete ale națiunii. El a interpretat, cu o pasiune demnă de ecranele mari, rolul principal în primul film erotic de răsunet național, promovat cu un entuziasm febril de presa românească a tulburilor ani ’90. O peliculă de budoar politic care a circulat în folclorul urban sub o puzderie de titluri cinematografice, fiecare mai savuros decât celălalt.

Unii, mai romantici, l-au numit „Doamna și Vagabondul”; alții, mai clinici, „Actrița și Președintele”; unii i-au spus simplu și intim „Emil și Rona”, în timp ce spiritele mai caustice au preferat satira „Geologul (alias ginecologul) și Rona”. Iar cei mai răutăcioși și necruțători dintre cronicari i-au pus pecetea definitivă: „Țapul și Lăptăreasa”.

„O fotografie-document. „Priviți această imagine în care un șnapan asistă, impasibil, la măreția unei eclipse. Este un spectacol solemn al Rușinii Naționale, o dizarmonie morală atât de profundă, încât criticii de conștiință ar așeza deasupra ei singurul verdict cuvenit: Scuipați aici!”

ex- Romanian president Constantinescu witnesses the eclipse 

Continuăm seria de articole în care încercăm să evidențiem faptul că minciunile acestei  ”hoarde de lătrători” care și-au jefuit, vândut, sabotat și uneori și-au violat propria țară, trebuie stopate. Și nu este ușor să încerci a opri toate aceste minciuni care profanează întreg setul de valori culturale ale românilor, minciuni pe care publicul ar trebui să le ignore de fiecare dată datorită faptului că sunt extrem de toxice, iar propagarea lor în spațiul public este făcută pentru a distruge potențialul pozitiv al gândirii colective a românilor.

Pozor, mare pozor măi Emile! 

Detaliile incitante, de-a dreptul incandescente, ale faimosului scandal „Sex-gate de Cotroceni” au fost disecate cu o pasiune aproape alchimică, topite în creuzetul de sticlă al unui talk-show de maximă audiență.

Sub reflectorul necruțător al camerelor de filmat, ce ardea ca un reflector de interogatoriu, s-a înfățișat însăși Rona — una dintre cele două divinități centrale ale acestui templu al păcatului. Actrița a pășit în arena mediatică înarmată cu negații vehemente, încercând să risipească fumul dens al suspiciunilor și să șteargă cu buretele uitării nopțile de idilă pătimașă pe care legendele urbane pretindeau că le-ar fi trăit în iatacurile secrete ale puterii, la pieptul de gheață al lui Emil Constantinescu.

„Stripteuza care a dansat în Lăptăria lui Enache” — o înfiera, cu un verb de foc și vitriol, vulcanicul senator Corneliu Vadim Tudor, transformându-și limba într-o sabie a moralității publice. În scenariul apocaliptic și spumos creionat de tribun, această nimfă a nopților bucureștene ar fi fost exilată într-un Turn de Fildeș la Paris, plutind într-un ocean de lux orbitor și opulență asiatică, un vis parizian finanțat cu o dărnicie princiară, din umbra grea a culiselor, de însuși zburdalnicul și galantul Constantinescu.

Singurul moment de o intensitate astrală, o adevărată eclipsă politică în care este vizat Emil Constantinescu — și care, fără îndoială, va rămâne gravat în analele nescrise ale istoriei noastre bizantine — este acel talk-show televizat, transformat într-un veritabil teatru al absurdului de un dramatism shakespearian, unde măștile au căzut, lăsând la vedere doar o realitate grotescă.

Emil își juca rolul de rege detronat de propriile slăbiciuni, un suveran penibil prins în mrejele unei rătăciri nocturne, în timp ce Rona evolua ca o curtezană de rând, o complice zgomotoasă venită să-și revendice partea de faimă din această tragedie a ridicolului. A fost o scenă de o vulgaritate regizată în care măreția funcției prezidențiale s-a prăbușit zgomotos în noroiul unei idile ieftine, orchestrată de doi actori de mână a doua care au transformat onoarea unei țări într-un spectacol de bâlci.

Pentru senatorul Corneliu Vadim Tudor fost clipa de aur în care în care a detonat magazia de pulbere a presei, scoțând la lumină amorațul clandestin dintre Emil și Rona.

A fost o epopee interzisă, o idilă de budoar pe care boemii și rafinații iubitori de frumos ai acelor timpuri de tranziție au metamorfozat-o, cu o ironie mușcătoare, într-un veritabil „film istoric cu tentă erotică”, intrat definitiv în panteonul deriziunii naționale sub titlul de o savoare unică: „Țapul și Lăptăreasa”.

Senator/Writer Corneliu Vadim-Tudor

Transformarea lui Emil! Fost președinte, actual culturagiu…

Fuuu Drace, Ptiu! Pângăritorul României s-a autoproclamat „om de cultură” 

Unele texte și pamflete de vitriol ale senatorului Vadim Tudor au rămas gravate cu litere de foc în memoria colectivă a românilor, cei care abia atunci au putut să ridice vălul de pe chipul real al acestui „Milică Țapul”.

Vorbim despre actualul autoproclamat „om de cultură”, o umbră rătăcitoare care ar fi capabilă de orice sacrilegiu doar pentru a-și strecura cu de-a sila numele în manualele de istorie, pozând într-un apostol al neamului și un adevărat român. Ihaaa Țapule! Ihaaaaaa! Această pretenție absurdă ori este o nebunie pură, născută dintr-un orgoliu orbesc, ori reprezintă o artă a falsificării grosolane. Este o regie ieftină, practicată astăzi de o haită întreagă de lătrători ai vremurilor noastre, impostori care își agață la rever titluri pompoase și doctorate de carton pentru ca, printr-un număr iluzionist de magie, să treacă drept mari personalități.

În realitate, sub această poleială ieftină nu se ascunde altceva decât o „hoardă de șnapani”, prădători de conștiințe care vânează cu cinism naivitatea celor creduli.

Fanfaronul, însă, rămâne un veșnic fanfaron, indiferent dacă îmbracă mantia de clovn nebunatic sau își joacă vechiul rol de țap zburdalnic. Trecutul său este marcat de acuzații de o gravitate extremă, fiind înfierat drept un veritabil „traficant de țigări și de droguri” (protector al regimului ce se ocupa cu astfel de tranzacții!) — după cum tunau, ca un trăsnet, chiar cuvintele senatorului Vadim. Dar metamorfoza lui de peste noapte, această prefacere subită în „om de cultură” sub paravanul unei fundații de fațadă, este o simplă iluzie optică. A poza teatral în fața unei biblioteci ticsite cu tomuri prăfuite și manuscrise cu pretenții academice este un truc pe care orice farsor de duzină îl poate pune în scenă.

Realitatea crudă refuză să valideze minciuna ambalată strălucitor și promovată public de actorul Constantinescu — un „comediant expirat”, o epavă a scenei politice de altădată care și-a epuizat repertoriul și nu mai poate păcăli pe nimeni.

Constantinescu: de la curierul de țigări al lui Coposu, la „Prinț de Cotroceni”

Patronul mafiei de stat în contrabanda cu tutun, alcool, droguri și armament

În paginile presei românești din deceniile trecute au curs râuri de cerneală despre Emil — președintele.

În perioada efervescentă a Alianței Civice, chiar înainte ca jilțul suprem al României să-i fie încredințat, chipul lui Emil Constantinescu era deja umbrit de o puzderie de zvonuri.

Unul dintre cele mai persistente și mușcătoare mituri urbane îl zugrăvea pe tânărul Emil nu ca pe un lider, ci ca pe un simplu „băiat” de încredere, un curier de ocazie la care venerabilul senior Corneliu Coposu apela fără ezitare ori de câte ori avea nevoie să-i fie cumpărate țigări.

Dar Țapul a dovedit o abilitate uluitoare, sărind cu o agilitate de felină peste fiecare obstacol politic pentru a se proiecta în lumina reflectoarelor drept un salvator și un erou național.

Insă destinul și propria-i slăbiciune i-au jucat feste: timpul a ridicat cortina, iar cel care se voia un simbol de aur al neamului s-a dovedit a fi, în final, doar un simplu clovn de carton lăsat la ploaia istoriei.

Dincolo de satiră: Responsabilitatea morală a memoriei

Praful nu se va așterne peste adevăr

Dar dincolo de orice satiră, rămâne o datorie solemnă și o responsabilitate morală de a nu lăsa uitarea să aștearnă praful peste adevăr.

Este imperios necesar să reconstituim faptele și să îi informăm corect pe cei care nu au trăit acele vremuri tulburi. Numai astfel, prin transmiterea memoriei curate către noile generații, putem preveni ca istoria să fie falsificată de măștile convenabile ale prezentului.

Infamia «Țapului» în analele cu fecale ale istoriei și anatema veșnică a poporului

Incoruptibilitatea memoriei colective

Și iată cum a fost! Sub protectoratul melancolic  de la Cotroceni, caracatița nevăzută a unei mafii instituționalizate și-a întins tentaculele peste întreaga Românie, transformând aparatul de stat într-un complice tăcut al marilor rețele de contrabandă.

A fost o epocă a contrastelor dureroase, o baladă tristă în care speranțele mari ale unui popor idealist s-au pierdut treptat în umbra jocurilor politice. În timp ce românii visau cu nostalgie la un viitor curat și la un destin european, granițele țării deveneau porți deschise pentru afaceri de cartel politic-instituțional, iar iluziile unei întregi generații se risipeau în fumul dens al jocurilor de putere.

În același timp, „Prințul” de paie Emil și curtenii săi își scriau propria epopee a lăcomiei, transformând frontierele țării în simple porți deschise pentru un comerț clandestin, vândut la preț de amurg.

Presa din România anilor ’90 și de la începutul anilor 2000 a reflectat pe larg aceste episoade, transformând suspiciunile de contrabandă instituționalizată în cele mai explozive subiecte de primă pagină ale epocii.

Ziarele de investigație și publicațiile pamfletare ale vremii au documentat intens modul în care structurile de forță, sub paravanul puterii politice, au facilitat mari afaceri ilegale.

Epopeea Contrabandei: Presa și Seismele de pe Pistele Aeroportuare

Sub protectoratul de la Cotroceni, caracatița nevăzută a unei mafii instituționalizate și-a întins tentaculele peste întreaga Românie, transformând aparatul de stat într-un complice tăcut al marilor rețele de contrabandă.

În acele vremuri tulburi, paginile ziarelor au devenit un adevărat front de război informațional, unde jurnaliștii de investigație au pus sub lupă Baza Aeriană Otopeni.

Pistele militare fuseseră transformate, peste noapte, în vămi private ale crimei organizate. Presa vremii descria în detalii de-a dreptul cinematografice cum avioane-fantomă, încărcate până la refuz cu sute de baxuri de țigări (în faimosul și explozivul caz „Țigareta II”), aterizau sub acoperirea densă a nopții.

Statul lui Constantinescu a fost o autentică mașinărie de contrabandă instituționalizată 

Titlurile incendiare din acele zile acuzau direct implicarea la cel mai înalt nivel a comandanților din Serviciul de Protecție și Pază (SPP) și a unor ofițeri superiori de aviație, militari loiali direct regimului de la Cotroceni.În paralel, se dezvolta fenomenul „Duty-Free” și realitatea unor granițe devenite complet permeabile.

Anchetele jurnalistice scoteau la iveală rețele transfrontaliere de o complexitate uluitoare, care controlau punctele vamale strategice și magazinele de la frontieră, considerate adevărate găuri negre ale economiei naționale. Jurnaliștii demonstrau cu probe zdrobitoare că acest trafic masiv cu alcool rafinat și tutun de import nu era opera unor simpli bișnițari de rând, ci o mașinărie infernală, perfect unsă, menită să producă bani grei pentru finanțarea partidelor aflate la putere și a partenerilor lor de afaceri.

Corneliu Vadim-Tudor a demascat rețeaua Țapului de la tribuna Parlamentului

A urmat un sângeros război al declarațiilor și dezvăluiri incendiare de la tribuna Parlamentului. Publicații de atac și pamflet, în frunte cu celebra revistă „România Mare” condusă de Corneliu Vadim Tudor, dar și alte ziare centrale, editau săptămânal editoriale tăioase și liste negre cu oficiali acuzați de corupție. Se vorbea deschis și fără menajamente despre „mafia gulerelor albe” și despre modul în care tăcerea suspectă sau neputința președintelui Emil Constantinescu echivalau cu un protectorat tacit asupra celor care pângăreau resursele țării.

Toate acestea au culminat cu dezamăgirea romantică a presei independente. Dincolo de ziarele de scandal, jurnaliștii idealiști care sprijiniseră inițial cu sufletul Convenția Democratică scriau acum cu o profundă tristețe și melancolie despre eșecul total al luptei anticorupție.

Contrastul izbitor dintre discursurile morale purtate la Palatul Cotroceni și realitatea dură a rețelelor de contrabandă a fost tema care a dominat apusul acelui mandat, lăsând publicului imaginea deplorabilă a unei puteri complet învinse de sistem.

Geologul mincinos! Un coțcar în rol de faraon…

Milică Țapul și minciunile ambalate în haine de Ioan Cuza

Proclamația de la Ruginoasa — acesta este documentul istoric de căpătâi care a răsunat din graiul lui Emil Constantinescu în chiar glia natală a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la data de 4 septembrie 1996, în prima zi de zori a campaniei electorale oficiale.

Ulterior, „Geologul” a prins un gust avid pentru aceste manifestări electorale, transformându-le într-un spectacol grandios de fațadă; a început să reverse neîncetat o puzderie de declarații publice și făgăduieli deșarte, lipsite de orice acoperire reală în fața unui popor obosit. Deși Constantinescu era deja perceput în rândul societății de atunci ca o călăuză providențială, singurul candidat ce părea să dețină un master-plan salvator pentru destinul României, realitatea a demonstrat rapid contrariul.

Sub această iluzie optică bine regizată, s-a declanșat un adevărat tăvălug propagandistic. Au urmat pe bandă rulantă și alte proclamații pompoase, și alte anunțuri ambalate strălucitor, toate grupate febril sub mari teme de campanie: mai întâi a răsunat „Apelul de la Alba Iulia pentru reconciliere naţională“, lansat cu mare fast pe 9 septembrie, urmat rapid de „Decada fiii satului“, orchestrat ca o odă adusă gliei pe 27 septembrie, și culminând cu „Contractul cu tinerii“, o promisiune cinică de carton semnată la 1 octombrie.

Toate aceste documente aveau să rămână în istorie doar ca niște simple foi de hârtie fără valoare, menite să asigure drumul „Țapului” către Palatul prezidențial.

the new president of Romania Emil Constantinescu

Minciunile geologului vânător de amor: Emil Constantinescu a vânat și sufletele românilor

Cu mare fast și o nonșalanță olimpică, demnă de statutul său de geolog rătăcit în labirintul legilor, Emil și-a abandonat devreme o potențială carieră în drept. Probabil, acest pas a fost rodul unei „culturi exorbitante” în domeniul științelor juridice ale acelor timpuri, o genialitate neînțeleasă care l-a determinat să renunțe la robă.

S-a refugiat în schimb printre straturile reci ale pământului, studiind din nou la Facultatea de Geologie. Odată ce a pus piciorul pe prima treaptă ca asistent universitar, Emil a început să urce tacticos, treaptă cu treaptă, pe scara propriei sale evoluții umane.

Un parcurs de-a dreptul straniu, având în vedere că puțin mai târziu, sub cupola mandatului său prezidențial, orice privitor atent ar fi putut observa cu ușurință că Emil suferea de un minus major la capitolul materie cenușie și chiar de o severă carență de substanță albă. Cu toate acestea, anii ’90 l-au propulsat în jilțul de prorector și, ulterior, în cel de rector al Universității din București, afișând astăzi cu mândrie pompoasa titulatură de Prof. Univ. Dr. — un adevărat specialist… în geologie.

Emil i-a „ciordit” cu abilitate victoria lui Ion Iliescu

De pe treptele Universității din București, personajul Emil a plonjat spectaculos, sărind gardul direct în fotoliul de președinte în 1996, deși gurile rele ale târgului șoptesc și acum că ar fi fost mai degrabă aruncat peste zidurile de la Cotroceni de forțe nevăzute. Însă, înainte de a-și găsi odihna la Palat, Emil i-a „ciordit” cu abilitate victoria lui Ion Iliescu.

Arma sa secretă, minciuna care a mers direct la sufletele însetate ale românilor, a fost promisiunea mesianică de a aduce cu sine o armată mitică de „cincisprezece mii de specialiști” capabili să salveze țara și să repornească, ca prin miracol, motoarele ruginite ale economiei românești.

A fost o veritabilă provocare demnă de circ pentru Emil să sară gardul Palatului, chiar dacă traiectoria sa a fost inversă în comparație cu un alt președinte celebru al istoriei noastre. Din partitura sa se citea clar un singur adevăr: Emil voia cu disperare să intre, nu să iasă din Palat.

Și ceea ce rămâne realmente fantastic în această epopee de budoar este că fostul geolog nici măcar nu a manifestat o preferință publică pentru blondele cu forme apetisante — chiar dacă, în sinea lui, probabil i-ar fi surâs nespus ideea de a o ghida pe Elena Udrea prin culoarele puterii, în calitate de Consilier de Stat și șefă supremă a Cancelariei Președintelui.

Minunea celor cei 15.000 de specialiști: Salvatorii economiei care nu au mai apărut

Băi Popor: Uite Minunea! Uite-o nu-i!

Și, ce credeți că a urmat? În timpul desfășurării tumultuoasei campanii electorale din 1996, Emil Constantinescu a lansat o promisiune mesianică: în doar 200 de zile, o armată mitică formată din 15.000 de specialiști va relansa din temelii economia și va repara nedreptățile sociale.

Constantinescu’s Contract with Romania

Această promisiune iluzorie, învelită în ambalajul strălucitor al unei minciuni gogonate — celebra „salvare a economiei naționale” — s-a transformat rapid într-un miraj.

Și acum, marea surpriză a acestei regii ieftine: cei 15.000 de specialiști, clamați ca un mănunchi de salvatori din rândurile Convenției Democratice Române (CDR), pur și simplu nu au mai apărut niciodată. Ei nu s-au materializat în realitate pentru a avea măcar de unde să dispară ori pentru a fi disponibilizați în caz de nerealizare flagrantă a marelui obiectiv național.

Și știți care a fost marea minune cerească, trucul suprem de iluzionism politic?

Neprezentându-se nicio clipă la datorie și rămânând doar niște fantome în fanteziile electorale ale geologului, specialiștii lui Emil nu au putut fi nici concediați și nici trași la răspundere ulterior de către românii lăsați cu ochii în soare.

În loc ca acești experți să ocupe fotoliile ministeriale și agențiile de stat pentru a tăia în carne vie în structurile corupte, aparatul guvernamental a fost inundat de aceiași vechi activiști reșapați și clienți politici înfometați ai puterii.

Ce a urmat în acest scenariu de coșmar? A urmat colapsul total și o prăbușire vertiginoasă a monedei naționale. Leul a suferit o depreciere istorică zdrobitoare, leul devalorizându-se masiv în raport cu dolarul american, în timp ce inflația galopantă a atins cote alarmante de peste 150% în anul 1997.

Într-un ritm amețitor, prețurile alimentelor de bază și ale utilităților s-au dublat și s-au triplat, măturând complet puterea de cumpărare a populației. Românii s-au declarat profund dezamăgiți, trădați și complet nesatisfăcuți de îndeplinirea lamentabilă a pomposului „Contract cu România“. Prăbușirea unor uriașe fonduri de investiții naționale și falimentele bancare ce au urmat au pus capac iluziilor din 1996. Degeaba însă! Plânsetele și strigătele de revoltă ale poporului s-au izbit de zidurile reci și nepăsătoare ale Palatului Cotroceni.

Unu’ viu și altul mort: Politic! Zburdalnicul a fugit de frica haiducilor…

Țapul viu de la Focșani versus țapul mort de la București

Nu sunt deloc întâmplătoare vorbele grele atribuite în toți acei ani „zburdalnicului țap”.Nefericirea unora din brigăzile din jurul lui Emil a fost că, deși se arătase suficient de zburdalnic și se poate spune chiar nărăvaș înainte de a deveni președinte în 1996, „țapul de la București” s-a ramolit destul de repede sub povara puterii.

După doar 4 ani în care personajul nostru a „căcărezit” România și i-a amăgit pe români, lăsându-i cu speranțele frânte, acesta s-a retras în munți de frica unor gloate de haiduci ce îl urmăreau drept pradă înfometată.

Poveștile populare apărute ulterior în folclorul urban menționează că haiducii ar fi vrut cu tot dinadinsul să prindă țapul care în urmă cu 4 ani sărise gardul la Cotroceni.

Planul lor mitic era să îi taie „cucul” pentru a-l pedepsi și pentru a-l împiedica să mai ponegrească din nou România. De frică, țapul a fugit, a fugit, a fugit… până în vârful munților, s-a ascuns de furia lumii, a renunțat definitiv la cariera politică, iar în urma lui a lăsat doar un „maldăr de căcăreze” și o țară în derivă.

Referitor la porecla lui Emil zis „Țapul”, povestea din spatele ei este una cât se poate de reală și ascunde rădăcini adânci, care merită să fie introduse în cărțile de istorie politică. Deși porecla i-a fost pecetluită în conștiința publică din cauza bărbii sale caracteristice și a celebrei replici în care se declara „învins de sistem”, Emil Constantinescu a fost, după încheierea mandatului de președinte, protagonistul unei întâmplări de o ironie absolută.

Scena s-a consumat în anul 2001, când Emil Constantinescu, aflat în vizită oficială la Focșani, județul Vrancea — unde plănuia să înființeze o nouă mișcare politică numită „Acțiunea Populară” pentru a-și recâștiga electoratul pierdut —, a fost întâmpinat pe stradă de un contestatar extrem de inventiv și vocal. Spre uluirea jandarmilor și a delegației oficiale, cetățeanul nemulțumit i-a adus fostului președinte un dar simbolic de un ridicol desăvârșit: un țap viu, în carne și oase. Animalul, împodobit ironic și adus în plin centru civic, a devenit instantaneu oglinda vie a eșecului prezidențial, transformând tentativa de relansare politică a lui Emil într-un adevărat spectacol de bâlci autohton.

Povestea ȚAPULUI AFURISIT: Milică a primit o doză de colorant pentru zugraveli între ochi

Ihaaa Țapule! Ihaaaaaa! Au strigat românii într-un glas după ce au fost batjocoriți de vagabondul politic Emil

Constantinescu splashed with ink

În anul 2000, la finalul mandatului său prezidențial, România se zbătea în ghearele unei perioade deosebit de dificile și dureroase.

Țara fusese zdruncinată din temelii de scandaluri politice devastatoare și probleme majore economice, inflația galopantă și sărăcia măturând speranțele deșarte ale populației. Mandatul lui Emil Constantinescu era complet compromis, prăbușit în sondaje, soartă împărtășită și de întreaga guvernare a Convenției Democratice din România (CDR), o alianță pestriță formată din PNȚCD, PNL, PNL-CD, PAR, PER și FER. Sub această formulă eclectică, Convenția Democratică reușise să obțină la alegerile parlamentare din noiembrie 1996 un număr de numai 122 de deputați și 53 de senatori.

Cu toate acestea, în acel an al marilor iluzii, CDR izbutise să canalizeze sprijinul și entuziasmul romantic al românilor pentru candidatul alianței la președinția României – geologul Emil Constantinescu.

În acele momente critice pentru întreaga societate, chiar în ziua alegerilor din 26 noiembrie 2000 — când românii își votau noul președinte, alegând dezamăgiți între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor —, a avut loc un incident faimos.

Acest episod de un ridicol absolut l-a făcut din nou de o rușine istorică pe actorul principal din scandalurile «Țigareta» și «Sex-gate de Cotroceni». În timp ce președintele Emil Constantinescu ieșea cu un zâmbet înghețat din secția de votare amenajată la Liceul „Jean Monnet” din București, acesta a fost interpelat brusc de un cetățean radicalizat de sărăcie și promisiuni încălcate, pe nume Fănel Șerban.

Chiar dacă Constantinescu se deplasa protejat de un zid uman format din patru ofițeri SPP (Serviciul de Protecție și Pază), aceștia au fost prinși total pe picior greșit. Epoleții statului nu au reușit să-l împiedice pe protestatar să arunce cu o substanță de un albastru strident dintr-un recipient de plastic pe care scria amenințător “colorant pentru zugrăveli”.

O pată imensă de cerneală și vopsea a inundat instantaneu fața, paltonul și cămașa șefului statului, transformându-l într-o caricatură vie în fața camerelor de luat vederi. Se spune că, într-o naivitate demnă de rolul său politic, Emil Constantinescu ar fi crezut că individul respectiv dorea doar să-i comunice o doleanță cetățenească sau să-i strângă mâna, motiv pentru care le-a făcut un semn binevoitor celor de la SPP să îi permită acestuia să se apropie.

Fănel Șerban, care lucra ca zugrav și striga revoltat că „președintele i-a distrus viața”, a detonat astfel nu doar o sticlă de cerneală, ci și ultima brumă de demnitate a unui regim politic eșuat. Scena memorabilă cu președintele albastru, curățat în grabă cu batiste de bodyguarzii panicați, a rămas înscrisă ca simbolul grafic al unui mandat care începuse cu 15.000 de specialiști și se încheia lamentabil, într-un noroi de vopsea și oprobriu public.

Albă ca Zăpada și cel de-al șaptelea PORNO mic pitic! George Simion băiat de AUR… 

Minciuna e un înger cu aripi de ceară: După 22 de ani și Simion este împroșcat cu vopsea de ouă

George Simion splattered with egg paint

Un caz similar, încărcat de un ridicol absolut, s-a petrecut la o distanță de exact 22 de ani după momentul rușinos al lui Emil Constantinescu.

Considerat de adevărații anatomiști ai culiselor politice drept un simplu „balabol” — un tonomat de cuvinte goale și un flecar fără nicio fărâmă de substanță —, anumite voci din spațiul public nu s-au sfiit să-l înfereze drept cel de-al „doilea prostănac” de pe meleagurile românești.

O clonă contemporană a primului purtător al acestui titlu de glorie deșartă, un pion de carton manipulat din umbră de păpușarii cinici care îl folosesc ca pe o sperietoare de ciori mediatice.

În mod simbolic, destinul i-a oferit și acestui personaj o „ședință de înfrumusețare” forțată: o ploaie acidă de vopsea l-a lovit din plin chiar în timpul manifestațiilor tensionate de la Iași, transformând Ziua Principatelor Române într-un teatru de stradă de un grotesc desăvârșit, chiar în inima Pieței Unirii.

De această dată, profilul atacatorului a lăsat mască opinia publică: masca de protestatar nu a mai fost purtată de un zugrav obosit de foame, ci de o minte șlefuită, un inginer cu studii superioare care își exercită funcția în labirintul rece al unei companii multinaționale. Într-un interviu oferit presei imediat după incident, autorul acestui botez cu vopsea albastră a explicat cu o luciditate tăioasă că a fost determinat să recurgă la un asemenea gest extrem din cauză că victima își transformase gura într-o mitralieră ce împrăștie frecvent „mesaje populiste și instigă la ură”. În viziunea sa, acest lider de strânsură nu urmărește nicio clipă să lege rănile românilor, ci mai degrabă să le adâncească spărturile, lansând în spațiul public o idee falsă, un miraj otrăvit și profund iluzoriu, pompos ambalat sub egida „Unirea Românilor”.

Otrava politică nu mai este vândută în haine academice ci este ambalată grosolan în sticla de surogat a sloganului „Unirea Românilor”

Asistăm, așadar, la o trecere subtilă și diabolică de la epoca iluziilor universitare din 1996: de la minciunile de catifea din „Proclamația de la Ruginoasa” a lui Emil Constantinescu și al său falimentar „Contract cu România”, s-a trecut direct la o nouă eră, mult mai brutală, a minciunii naționale. De data aceasta, otrava politică nu mai este vândută în haine academice, ci este ambalată grosolan în sticla de surogat a sloganului „Unirea Românilor”, reactivat cu un cinism strident în peisajul electoral din 2024.

Pentru poporul român, ideea de a-l introduce pe scena marii politici — desigur, strecurat exact pe „partea din dos”, prin bucătăria obscură a sistemului — pe cel de-al șaptelea pitic al demagogiei, George Simion, pare a fi ecranizarea pornografică și deșănțată a basmului cu „Albă ca Zăpada”.

Da, o veritabilă pornografie politică, un viol intelectual oferit drept cadou de nuntă unei națiuni lăsate în derivă, un spectacol periferic inoportun ce îl are în prim-plan pe acest pitic zgomotos, Georgel Simion.

Atenție însă, delirul de mărire nu se oprește aici! Vocile pline de venin din culise șoptesc că Georgel, în megalomania sa de carton, se visează a fi un fel de „Georgel Copilul de Aur” al națiunii, o divinitate a kitsch-ului patriotic. Iar pentru a-și îndeplini acest vis bizar de mărire, el speră să fie înfiat și să devină un membru supleant, dar cu drepturi depline de profit, în structurile de fațadă ale unei familii regale a României.

Și bonus! Specialiștii în arta curului își pun întrebarea: Galuboi, băi Georgică, și tu ești galuboi?

Evoluția minciunii: De la Proclamația de la Ruginoasa și Contractul cu România în 1996, la Alianța pentru Unirea Românilor în 2024

George Simion unifier of Romania

Și dacă de la mirajul demagogic al „Proclamației de la Ruginoasa” a lui Emil Constantinescu și până la zgomotoasa „Unire a Românilor” orchestrată cu AUR la gât au trecut aproape trei decenii de rătăciri, se poate spune cu o amară certitudine că „Minciuna e un înger cu aripi de ceară”, sortit să se prăbușească ori de câte ori atinge soarele crud al realității.

Însă, într-un mod de-a dreptul sfidător, „saltimbancii și irozii”, acești veșnici „Patrioți, Virtuoșii” de operetă, refuză să părăsească scena; ei nu se mai opresc din a interpreta, a recicla și a relua diverse roluri în această nesfârșită comedie a minciunilor naționale, unde poporul joacă mereu rolul spectatorului înșelat.

Noul comediant (cam cufurit la cur ce-i drept, spun vocile incomode!) ce a invadat arena publică, George Simion, cel care are obiceiul stupid, aproape mecanic, de a citi textele ce i se impun de pe un teleprompter sau de pe un ecran mai mare — de unde și el însuși învață a citi în timp ce citește, silabisind viitorul unei națiuni sub privirile uluite ale mulțimii —, se dovedește a fi mult mai slab dotat în ceea ce privește expunerea unui veritabil „political speech” în comparație cu bătrânul „Geolog” Constantinescu.

Țipalău fără nicio profesie: Piticul bocciu este un „NIMENI” PERICULOS pentru România

Fostul președinte, dincolo de eșecul său răsunător, stăpânea măcar tehnica oratoriei universitare, devenind un fel de predecesor de catifea al acestui necunoscut mic porno pitic lăbar, țipalău fără nicio profesie — mai ales dacă studiem cu atenție și minuțiozitate similitudinea izbitoare a evenimentelor și a botezului comun cu vopsea albastră.

Astăzi, comediantul AUR de România este plimbat ca o moaște electorală într-o caravană zgomotoasă, trasă metaforic de „cai cu dinți de aur”, prin tot peisajul românesc, fiind împins de la spate de păpușarii de imagine să participe la diverse evenimente ce marchează momente sacre și importante din istoria țării.

Se reeditează, într-o notă mult mai vulgară, aproape aceeași poveste a „zburdalnicului” Emil.  În momentele sale de glorie imaginară, geologul se plimba frenetic prin România, participând ca un „adevărat erou” de mucava la diverse zile istorice aniversare, unde recita mecanic strofe întregi din poeme necunoscute.

Era o succesiune de manifeste fără noimă, recitate de un „Moș Crăciun hapsân” care, imediat ce își termina pălăvrăgeala moralizatoare de la tribună, aștepta cu lăcomie miezul nopții pentru a da o raită prin gospodăriile boierilor.

Scopul său expres era de a ciordi oarecare bunuri de mare valoare: își umplea sacul prezidențial cu neasemuite cadouri din comisioanele contrabandei instituționalizate, după care o zbughea speriat către sanie, forțându-l pe renul Rudolph al SPP-ului să se retragă în goană mare înapoi la adăpostul Palatului Cotroceni.

Hoarda LĂTRĂILOR demascată de EMINESCU: Măști cu toate de renume din COMEDIA MINCIUNII

„Apelul de la Alba Iulia pentru reconciliere națională” nu a fost altceva decât un fals manifest electoral, un miraj de cuvinte lansat de Emil Constantinescu pentru a fura inimile credule ale românilor.

Elementul de noutate absolută și de o ironie strigătoare la cer este că, la o distanță de aproape trei decenii, batjocura la adresa acestui neam — inițiată prin intermediul acelui fals manifest din toamna anului 1996 — se repetă cu o precizie absolută.

De data aceasta, aceeași farsă este încorporată, cu o aroganță greu de egalat, direct în numele noii formațiuni politice care agită spiritele: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR).Și uite așa, sub ochii noștri uimiți, spectacolul ieftin al circarilor este prezentat românilor sub o nouă formă, într-o regie reșapată. După 27 de ani de la marea minciună a „Reconcilierii Naționale”, noii comedianți ai scenei publice continuă exact același spectacol de bâlci, intitulat grandios în pliantele de campanie „Unirea Românilor”.

Un numitor comun izbitor există între aceste două epoci ale demagogiei, o semnătură a destinului pe care oricine o poate observa fără prea mare efort. Emil, „Prințul de paie” de la București, a fost stropit în urmă cu aproape trei decenii, la ieșirea din secția de votare de la Liceul „Jean Monnet”, cu un strident „colorant pentru zugrăveli” aruncat de protestatarul Fănel Șerban. Într-o simetrie istorică perfectă, rebelul și vocalul conducător al formațiunii politice AUR, George Simion, a fost la rândul său împroșcat și umilit în public în anul 2022, chiar în timpul manifestațiilor sacre de Ziua Unirii Principatelor de la Iași, cu o banală și ridicolă „vopsea de ouă”.

Mărețele minciuni electorale se topesc uneori sub razele necruțătoare ale timpului, transformându-se în praf și cenușă. În schimb, versurile nemuritoare ale lui Mihai Eminescu nu se topesc niciodată în veșnicie; ele rămân gravate ca un diagnostic clinic și au o însemnătate uriașă, aproape profetică, pentru realitatea din zilele noastre:

„Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți,
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii? (…)
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii… (…)
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri,
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…”

April 6, 2024 (actualizat parțial 4 Jun 2026), Pamflet, https://novastories.news

NovaStories.NEWS analyzes events based on rigorous critical thinking — it refuses simple NEGATIVE CRITICISM in favor of logical and argumentative examination —, using the satirical form, anchored in real data and events. The discourse assumes, when necessary, a strong verbal charge, using the pamphlet as a weapon against lies and the media blockade to which the NovaStories.NEWS portal is subjected, operating with sarcasm, extreme irony or cutting opinions, as instruments of the same analytical lucidity.

NovaStories.NEWS refuses to be part of a nomadic camp of mass-media, paid and manipulated to facilitate the interests of this dark globalist power that has defiled authentic cultural values, destroyed any ideology, including political ideologies, strangled human value, transforming man into a modern slave – poisoned with the illusion of a future that does not exist.

Articol de creație intelectuală, texte și opinii de autor.

WE ARE NovaStories.NEWS